Muzeul din Negrești-Oaș a fost început în anul 1963 ca un nucleu de muzeu în aer liber, prin reconstituirea unei gospodării tradiționale undeva pe drumul Bixadului, actuala stradă Ion Creangă. Era o secție a Muzeului Regional din Baia Mare și abia în 1966 avea să devină o instituție independentă, cu denumirea de Muzeul Etnografic al Țării Oașului. Toate s-au făcut în urma demersurilor și cu participarea directă a fotografului și etnografului Ioniță G. Andron(1917-1989), care contribuise și la salvarea bisericii de lemn din Lechința, ultima păstrată în Țara Oașului. În 1972, în urma unei campanii de achiziții la care a participat un grup de muzeografi din țară, a fost realizată prima expoziție permanentă de etnografie într-o clădire atunci repartizată pentru a fi sediul instituției. Tot în acea perioadă autoritățile îi repartizează terenul de pe malul râului Tur, unde este mutată gospodăria de pe drumul Bixadului.
În prezent Muzeul în aer liber al Țării Oașului este situat la câteva sute de metri în dreapta drumului național Satu Mare – Sighetu Marmației(DN 19), drum care străbate centrul micului oraș – ,,capitală” a Țării Oașului. Pe lângă accesibilitate, așezarea sa pe malul râului Tur a oferit realizatorilor câteva avantaje importante, prin care au depășit marele handicap inițial al spațiului extrem de redus(cca 2 ha). În primul rând a permis amplasarea aici a unor instalații tradiționale care folosesc apa, adică o moară de apă, o piuă pentru prelucrat postavul țărănesc (pănură), o vultoare și o pălincie, toate funcționale, iar unele chiar folosite până nu demult în mod frecvent de localnici. În acest moment este în curs de restaurare și instalare o dăracă (instalație de scărmănat lâna), ceea ce înseamnă că în scurt timp muzeul negreștean va deține întreaga gamă de instalații locale de acest tip, și toate în stare de funcționare, marcând astfel o premieră în muzeologia etnografică românească. Fapt remarcabil mai ales dacă ținem seama de începuturile și de parcursul foarte dificil al acestui muzeu.
Al doilea avantaj pornește de la peisaj; albia superioară a râului Tur are aici o remarcabilă varietate de relief care, împreună cu vegetația, îi conferă spațiului muzeal frumusețe și farmec. Așa încât turistul(îndeobște grăbit) care intră în muzeu pe vranița cu boc (poarta tradițională oșenească) este surprins și încântat în același timp să descopere dintr-o privire imaginea unui veritabil amfiteatru natural în care au fost răsfirate cele 37 de unități, transferate din teritoriu sau reconstituite după modele originale existente în satele Oașului și chiar să-și aleagă, în funcție de timpul avut la dispoziție, un anume traseu de vizitare.
Oricare ar fi acesta, el începe obligatoriu cu biserica de lemn din Lechința Oașului, construită în primul sfert al secolului XVII și care domină întreg spațiul muzeului, precum vor fi făcut pe vremuri toate bisericile în vechile sate de tip risipit ale Oașului. Este singura biserică de lemn care s-a păstrat în zonă și a fost restaurată în muzeu a doua oară în anul 2006, când a fost concepută o soluție muzeografică originală, al cărei rezultat stârnește acum interesul vizitatorilor; în locul zugrăvelii originale, distruse, a fost reconstituită o pictură murală de secol XVIII, pe baza unui proiect realizat de pictorul Ioan Gozman după cercetarea realizată împreună cu pictorul Dorel Petrehuș a tuturor bisericilor de lemn din Maramureș și a altora din vecinătate. Amplasarea celor 12 case a urmărit să creeze sugestia de sat risipit, tip reprezentativ odată pentru toată Țara Oașului. Însă considerând caracterul deosebit de unitar al zonei, numai patru case au fost folosite pentru reconstituirea unor gospodării tradiționale, unele în curs de finalizare: casa Betea din Racșa (secolul XVIII), casa Morar din Negrești (secolul XIX), casa Dubo Olexa a Ilenii din Racșa (secolul XVIII) și casa Paul din Cămârzana (secolul XVIII). Remarcabile sunt cele două șuri din Gherța Mare și Gherța Mică (două din cele trei tipuri care au existat odată), poiata pentru oi din Bixad (secolul XIX), cele 5 tipuri de cotețe pentru păsări și animale, cuptorul-afară, atelierul de fierărie (de asemenea funcțional) și troița din Moișeni. Celelalte case au rostul să ilustreze tipologia caselor din zonă ori tehnici și materiale specifice de construcție, iar câteva au fost folosite pentru realizarea unor proiecte muzeografice. Așa în casa Contra din Vama (prima decadă a secolului XX) am amenajat un atelier – școală de olărit, casa Vincze din Vama (1936) e o casă de șezători, în interiorul și în jurul unei case din Negrești (construită în prima parte a secolului XX) funcționează moara de apă, piua pentru pănură și o vultoare. Iar în 2012, cu sprijinul unei asociații locale a fost reconstituită o ciupercă pentru danț, construcție socială apărută după al doilea război mondial, dar răspândită rapid în majoritatea satelor din zonă.
Partea pavilionară a Muzeului Țării Oașului oferă vizitatorilor o incursiune armonioasă atât în universul artistic contemporan, cât și în tradițiile și patrimoniul cultural al Oașului.
La parter, muzeul găzduiește Galeriile de Artă „Dr. Mihai Pop”, un spațiu luminos și elegant, dedicat expozițiilor de artă modernă și contemporană. Aici sunt prezentate lucrări ale unor artiști locali și naționali, iar atmosfera rafinată invită publicul la explorarea creativității, a culorilor și a expresiilor vizuale moderne.
La primul etaj, vizitatorii sunt întâmpinați de o impresionantă expoziție de etnografie, un adevărat portal spre vremurile de altădată. Interiorul evocă lumea tradițională oșenească, cu obiecte originale, port popular, textile, unelte și elemente de gospodărie care redau fidel stilul de viață, meșteșugurile și valorile comunității. Expoziția creează o experiență captivantă, permițându-ne să pătrundem în atmosfera specifică Oașului istoric și să descoperim frumusețea unei culturi autentice și profund păstrate.
